Stateam de vorba cu un amic, cu cativa ani mai mic decat mine.
Pornind de la o gluma oarecum legata de evenimentele descrise in Apocalipsa lui Ioan, am incercat sa-i spun cateva detalii despre viziunea biblica a sfarsitului lumii. Mi-a raspuns ca "poate n-o sa fie ca-n Biblie", adaugand: "nu prea-s credincios... nu prea cred in cate ar trebui sa creada un pusti normal de varsta mea".
Discutand cu el in cotinuare, despre existenta lui Dumnezeu, i-am zis ceva inspirat dintr-o replica auzita intr-un film cunoscut mie si lui, care suna cam asa: "zici ca nu pot dovedi ca Dumnezeu exista, dar nici tu nu poti dovedi contrariul (ca nu exista Dumnezeu)". Mi-a raspuns: "nu aceia care nu cred trebuie sa dovedeasca, ci ceilalti; parerea mea".
Am continuat discutia si s-a dovedit a fi nu tocmai scurta, dar ma opresc aici cu relatarea, ca sa trag concluzii. Omul modern necredincios tinde sa respinga credinta in Dumnezeu, pentru ca nu-i place ideea unei pedepse dupa moarte (chiar i-am spus acest lucru respectivului amic). Prefera "intunericul" necredintei, decat lumina care-i arata unde se indreapta el. Dar vai de el! Daca nu crede ca "iazul de foc", pedeapsa vesnica exista, necredinta asta nu-l va ajuta. Poate doar ii va da o umbra de siguranta oarba ca "nu va fi nimic dincolo", asta pana va fi nevoit sa paseasca "dincolo". Mai degraba se amageste singur. Sau, mai bine zis, e amagit de Satan.
Inchei cu un vers dintr-o poezie crestina care spunea, cu referire la pacate:
"Unul singur nu se iartă niciodată: necredinta!"
